Luca s-a simțit norocos in ultimul timp. Simțea că nu se putea mai bine de atât. A reușit el în sfârșit să se integreze în familia de nătărăi a orașului, și una dintre cele mai bune familii de nătărăi din oraș. Carsium nu era un oraș mare, multi oameni cunoșteau fiecare casă din oraș și povestea locuitorilor lor, copilăria lor, problemele lor, pentru că atunci când orașul era mic, bârfa umbla din gură in gură până se afla in tot orașul. Atât de mic era acest orășel, dar, chiar și așa, s-au putut crea destule grupuri de prieteni, care, de obicei era cunoscută după cel mai bârfit și obraznic copil dintre toți. Uneori, colectivele își mai puneau singure nume, de obicei acelea în care se adunau atâți copii încât se credeau gangsteri. Așa le creșteau tupeul încât să își facă simțită prezența prin a scrijeli sau picta pe ziduri și pereți numele găștii lor. Dar nu ținea cont toată lumea de fanteziile lor, in special bătrânii. Luca se afla într-un grup de acest tip de câteva săptămâni. Se împrietenise foarte bine cu câțiva băieți din acea gașcă și l-au lăsat să intre. Avuse noroc că el era de ani de zile in clasă cu acei băieți. Dar înainte nu avea o relație foarte bună cu ei, pentru că el înainte era un băiat liniștit și cuminte, care nu se lăsa tras în jos de anturaje. De aceea de multe ori era hărțuit de colegii lui, până când a renunțat. Nu mai suportase acea viață zi de zi. Era un copil sensibil și avea super multe puncte slabe care erau știute de alții. Cel mai groaznic era pierderea mamei sale de cand era mic copil. Nici el nu își amintește ce s-a întâmplat, nici oamenii din oraș nu știau cauza dar inca era un motiv pentru care băieții din clasa lui își băteau joc de el. Încă mai fac glume pe seama aceasta, dar foarte rar, iar de data asta, și Luca a început să râdă împreună cu ei, pentru că nu îi mai păsa așa de mult de ce se întâmplă în jurul său, nici de familie. Rar își asculta tatăl. In afara de fratele său. Pentru fratele sau încă mai avea puțin respect, pentru că l-a ajutat de foarte multe ori și l-a ascultat când Luca a avut nevoie să vorbească cu cineva. Un mic strop de respect mai avea și pentru fratele său, dar nu asculta întotdeauna de ce zicea el, pentru că știa că e mai bine dacă face după propria inițiativă, ci nu după altcineva. De aceea s-a alăturat găștii, fără să își asculte fratele, a copiat stilul de viață al noilor săi prieteni, iar acum se simte mult mai bine decât înainte.

   Când soarele a început să apună, telefonul lui Luca a început să sune din baie, unde se afla și el. Băiatul a tresărit când a auzit soneria și a închis cât de repede a putut. A respins apelul și a ieșit repede din baie, lăsând în urma lui picături de apă pe jos din cauza părului lui ud. Când s-a închis în cameră, telefonul s-a aprins iar. Luca a răspuns la telefon și a șoptit nervos.

-Ce vrei?

O voce parțial groasă se aude din telefon.

-Unde ești, frate?

-Mai trebuie să îmi fac părul, după vin. Voi sunteți deja acolo?

-Încă nu, dar suntem pe drum.

- Vin imediat, țineți un scaun și pentru mine!

-Nu promit nimic, suntem deja vreo opt.

-Pai faceti-mi și mie loc!

-Daca te miști mai repede, îți facem.

-Vin in câteva minute.

A încheiat apelul, și-a aruncat telefonul pe pat și a fugit repede înapoi în baie. Și-a uscat părul, l-a pieptănat, a folosit și puțin fixativ și a fugit afară. A alergat cât de repede a putut până în centrul orașului și s-a strecurat pe o straduță mică unde se afla un club cu o intrare simplă, fara uși, spre terasa acestuia. Clubul era unul nu prea sofisticat dar drăguț, comod. Terasa era puțin îngustă, dar era loc destul pentru 5-6 mese. Pe jos era o gresie neagră, ce se potrivea cu gardul gri închis și bările de sus ce țineau beculețe pe timpul serii. In capătul terasei se aflau două mese lipite, unde stăteau împrejurul lor câțiva din prietenii lui. Unul dintre ei îl observă și îi face cu mâna.

 -Scuze, ai venit prea târziu, ia și tu un scaun de la altă masă și inghesuie-te și tu pe aici.

În timp ce Victor, vorbea, Luca se uita la copii care înconjurau cele două mese. Încă doua persoane noi se aflau la masă. Nu l-ar fi deranjat așa mult daca aceste persoane erau băieți ca toți ceilalți. Ce făceau aceste fete printre ei?

 Luca a oftat și s-a așezat între Victor și Narcis, față în față cu acele fete, apoi s-a apropiat de băiatul din stanga lui și l-a întrebat:

 -Ce fac astea la masă cu noi?

Victor și-a întors capul spre el și s-a uitat nedumerit la Luca.

-Ana va rămâne în Carsium pentru câteva zile. S-a mutat la Motelul de aici, iar noi am venit să o vizităm.

-Cine e Ana?

-Nu știi cine e Ana?

Băiatul s-a simțit cumva mulțumit că era văzut de ceilalți ca un prieten vechi acum dar în realitate habar nu avea ce s-a întâmplat înainte în grupul lor de prieteni, mai ales că în trecut nu era foarte sociabil și nu cunoștea prea multă lume. S-a holbat la cârlionțatul de lângă el, așteptând un răspuns.

-E o prietena veche care a terminat liceul recent. A plecat să facă facultatea în alt oraș, dar se întoarce în weekend. E sora mai mare a lui Leo.

-Mda, obișnuia să stea cu noi câteodată. Adăugă Narcis.

-Înteleg, dar ce sunt cu celelalte fete?

-E așa greu de înțeles? Sunt prietenele ei. Nu mai fi fraier și bagă-te și tu în discuție.

Luca și-a dat ochii peste cap. Nu avea treabă cu celelalte fete, din contră, voia să își facă mai mulți prieteni și să devină mai popular. Ce îl deranjase era faptul că nu a fost anunțat că aveau invitați... Noi pentru el, vechi pentru ceilalți. Daca erau băieți, nu era o problema așa mare pentru el dar era puțin rușinat pentru că nu s-a aranjat foarte frumos. Dar nu avea rost sa se streseze că nu s-a prezentat așa superb astăzi, pentru că nici prietenii lui nu păreau să se fi deranjat cu gătitul. Arătau toți ca de obicei.

Victor și-a scos pachetul din buzunar, a luat o țigară și și-a ridicat privirea către ceilalți.

-Are cineva o brichetă?

-...

-...

-Serios, 9 inși la masă și n-are niciunul o, brichetă?

-Hai frate să intrăm înăuntru, poate facem rost de brichetă.

-Ce nu face Dan pentru o țigară? S-a auzit glasul unei fete de la masă, care zâmbea către Dan.

Băiatul nu părea afectat de spusele fetei. A dat din cap indiferent și s-a ridicat de la masă împreună cu Victor și au intrat înăuntrul clubului. În același timp, un chelner a venit cu o tavă cu 9 pahare mici, un bol plin cu felii de lime și două sticle de Jack Daniels.

"Deci in seara asta avem treabă..." Și-a spus Luca. Nu încercase în viața lui Jack Daniels... Defapt, nu încercase mai niciun tip de alcool, înafara de vin, de câteva ori, și aceeași bere pe care obișnuia să o bea cu băieții când veneau în club. Băieții s-au întors fericiți cu țigarile aprinse, iar Dan a împărțit bricheta la ceilalți.

Victor și-a așezat la locul lui și a tras mulțumit din țigară.

-Vrei și tu? L-a întrebat acesta pe Luca.

-Nu, mersi.

-Încă? Omule, stai cu noi de luni de zile! Când o să ieși vreodată din zona ta de confort și o sa încerci și tu ceva nou?

Auzise asta de milioane de ori din gura băiatului. Frazele astea începeau deja sa îl calce pe nervi, așa că a acceptat și de data asta, ca sa ii facă pe plac lui Victor. A luat o țigară din pachetul tovarășului lui, a aprins-o, apoi a pufăit. Pleoapele lui s-au închis când a început să tușească fumul afară. A auzit râsetele celorlaltor persoane din jurul lui.

Ai grijă, spuse Narcis întinzându-se pe spătarul scaunului, așa e la început, frate, te mai îneci.

Luca nu era așa surprins de acea țigară. Nu era așa de bună pe cum se aștepta, simțea în sentiment ciudat.

Fiecare și-a turnat alcool, au ciocnit paharele, apoi au dat pe gât. Luca a tușit iar, de data asta lăcrimând puțin. Victor îi întinse o felie de lime lui Luca, care a muscat din ea, apoi și-a șters lacrimile.

-Greu?

-Hai taci.

 Luca s-a trezit târziu următoarea zi. Nu își amintea prea multe din ce se întâmplase aseară. Știa doar că a fost la club cu prietenii lui. Respirația lui mirosea a băutură iar hainele lui erau aceleași ca ieri. A verificat telefonul și a văzut o notificare de la un număr necunoscut. Nici că se putea mai rău. Se îmbătase aseară și s-a pus împreună cu o fată pe care nici macar nu o cunoaște.A ignorat mesajele, și-a șters buzele in dezgust și a mers la baie sa facă un duș și să se spele pe dinți, apoi a ieșit în curte sa își adune gândurile. S-a așezat pe leagănul din curte și a privit spre pământ. In acel timp a ieșit și fratele lui din casă, oftând:

  -Luca...

  -Ce dorești?

  -Vreau sa vii cu mine undeva.

  -Acum?

  -Da, acum.

Luca s-a ridicat și l-a urmat pe fratele său. S-a apropiat de mașină și a așteptat ca Alex să deblocheze mașina dar spre mirarea lui, fratele lui mai mare a ocolit mașina și a ales plimbarea pe propriile lui picioare. Băiatul l-a prins din urmă si a zis pe un ton arogant:

   -În sfârșit o iei și tu cu pejosul?

   -Dacă nu m-ai văzut tu, nu înseamnă că nu am făcut-o. I-a răspuns Alex pe un ton calm.

   -Doar zic, nu te-am mai văzut până acum să-

   -Lucrurile nu așteaptă să fie văzute de tine, Luca.

Alex era calm în firea lui, mereu era calm, dar Luca îl cunoștea mult prea bine să nu observe neliniștea dinăuntrul lui. Era sigur că aflase ce se întâmplase cu el aseară și avea să discute cu el pe tema asta. Îl iubea pe fratele său în interiorul lui, dar nu putea suporta când venea cu discuțiile acestea inutile de fiecare dată când afla că făcuse ceva ce lui frate-sau îi displăcea. Dacă dorea așa mult să fie în rol de tată, mai bine își găsea o nevastă să aibă copii și să facă ce o vrea cu ei, că Luca era sătul din cap până în picioare de așa ceva, dar de data aceasta a ales să tacă. Încă era amețit și nu avea destulă energie să schimbe vorbe cu frate-sau. O liniște apăsătoare a apărut între ei doi pentru o vreme. Luca trăgea cu ochiul câteodată spre fața lipsită de culoare a lui Alex. Ochii lui nu reflectau nicio picătură de lumină, fața lui era înghețată de răcoarea umbrei pe care o crea părul lui care opreau razele soarelui să pătrundă prea mult printre șuvițe.

-Și noi unde mergem? A spus Luca, rupând acest fir de liniște inconfortabil.

Măcar să întrebe unde se îndreptau. Nu era obișnuit să trăiască momente de tipul acesta.

-Nicăieri important. Doar ne plimbăm. A răspuns Alex.

-M-ai chemat doar ca să ne plimbăm?

-Aveai treabă?

-Nu, nu prea aveam dar credeam că m-ai pus să vin cu tine pentru un scop.

-Nu este un scop și acesta?

-Este dar...ești mult mai tăcut ca de obicei. ești posomorât. Știu că vrei să vorbești cu mine despre ceva. Sau cel puțin voiai.

-Am ieșit doar să petrecem puțin timp liniștit împreună, ca frații.

-Nu te comporți ca de obicei.

Fratele său a ridicat capul și l-a privit. Culoarea a revenit imediat pe fața lui când și-a privit fratele mai mic, deși fața lui nu reflecta nicio emoție. Luca putea recunoaște cu mâna pe inimă. Alex era mult mai frumos decât el. Era frumusețea familiei. Mereu când se uita la cineva avea puterea de a cuceri privirile oricui. Luca nu a știut niciodată cum arată mama sa, dar tatăl său îi spuse o, dată că Alex seamănă leit cu ea, și transmițea aceeași căldură în sufletul fiecărui om. Nu semăna cu restul familiei din partea tatălui lui. Luca și tatăl său aveau părul și ochii negri. Bine, tatăl lui, din cauza bătrăneții avea acum părul gri, dar înainte avea părul negru la fel ca el, iar Luca avea o problemă nu prea gravă la ochi, dar pigmentul ochilor lui s-au schimbat cu timpul într-un maro deschis. Alex era "ultima raza de soare din familie" , cum zicea tatăl lor. Părul lui era de un blond frumos când era mai tânăr, deși s-a închis usor ușor cu timpul, dar ochii lui au rămas verzi și strălucitori ca in totdeauna.

-E greșit ceea ce fac?

-Nu dar nu te comporți ca de obicei. Te cunosc de când mă știu eu, îmi pot da seama dacă e ceva ce te deranjează sau nu. Și simt că ești supărat pe mine.

-Nu sunt supărat pe tine.

-Ba sunt sigur că ești supărat pe mine. Se vede pe fața ta.

-...

-M-ai văzut ieri seară venind acasă?

-Toată lumea te-a văzut ieri seară.

-Toată lumea? Și tata?

-Evident că te-a văzut și tata.

-Și vrei să discuți cu mine pe tema asta, așa-i?

-Luca, știi că țin la tine. Vreau deocamdată să nu mă gândesc la asta. Și îmi doresc ca nici tu să nu te gândești la scena de ieri.

-Atunci spune-mi direct ce dorești. Știu că ești supărat pe mine și știu că și tata este. Probabil că el te-a pus să vorbești cu mine, am dreptate?

-Tata nu m-a rugat nimic.

-Minți.

-Te-am mințit vreodată?

-...

Au mers o bucată bună de timp până au ajuns pe un deal înalt. De acolo puteai privi orașul și fluviul de lângă acesta. Era locul preferat al lui Alex. Aici venea mereu să se liniștească și să își adune gândurile, mai ales după ce murise mama sa, vizita locul acesta zilnic. Iarba nu era așa mare să nu poți călca pe ea. Florile erau puține dar drăguțe. Locul în sine era unul liniștit și curat. De jos se vedea fluviul strălucind în lumina soarelui și un vapor cu marfă care se îndrepta spre portul din orașul de lângă ei. Vântul adia încet pe deal. Luca s-a uitat la priveliștea de sus a orașului apoi s-a uitat iar spre fluviu zicând:

-Apa a secat iar..

-Doar puțin. A crescut pe timpul iernii de la ploi și ninsori. Acum doar si-a revenit.

-Da, dar e prea repede. Abia a început luna Martie.

-Nu înseamă că nu va mai ploua.

-Știu, sunt conștient, dar nu îmi place când plouă primăvara.

-De ce nu?

- E totul prea melancolic pentru primăvară.

- Prea melancolic? Ploaia ar trebui să aducă fericire.

- Cum aduce ploaia fericire?

-De ce nu iți place ploaia?

-Simplu. Astupă soarele și face întuneric, e frig, nu pot ieși afară că mă ud, mai multe.

-Dacă nu ar exista ploaie, n-ar exista nici vegetație. Gândește-te că unii oameni sunt bucuroși când vine ploaia, că le udă pământul, recoltele.

-Să fie sănătoși, mie îmi place.

Alex a pufăit și și-a întors capul în altă direcție, amuzat de comportamentul băiatului, apoi a întrebat:

-De ce ești egoist?

-Eu? Ce-mi pasă mie de alții?

-De ce nu ți-ar păsa?

-Dă-mi un motiv pentru care mi-ar păsa mie de alții.

-Cum te-ai simți în locul lor dacă nu i-ar păsa nimănui de tine?

-Asta se întâmplă peste tot, Alex.

-De aceea te-ai schimbat?

Luca știa că fratele său avea ochii fixați pe el. De aceea nu și-a întors capul sa se uite spre el.

-Voiai să rămân dat pe afară?

-De către cine?

-De toată lumea. Crezi că oricui îi convine să stea pentru totdeauna singur ca tine?

Cuvintele tocmai spuse l-au durut chiar și pe el după ce le-a zis. Nu numai că încă se simțea încadrat în aceeași categorie ca fratele său, dar și regretul că a avut curajul să îl judece in acest fel. A decis să tacă, fară a-și cere scuze după cele zise, încă jucând rolul de egoist. Alex a oftat și a privit spre cer.

-Nu ești niciodată singur.

-La ce te referi?

-Chiar dacă te simți singur, nu ești niciodată. Mereu va fi cineva cu tine să te privească si să-ți țină companie.

-Vorbești de mama?

-Și ea e alături de amândoi mereu și ne privește.

-Tu crezi în spirite?...

-Dacă noi nu le vedem, nu înseamă că nu există.

"Iar începe cu spiritualismul." Îsi spuse Luca în gând, în timp ce îsi dădea ochii peste cap.

-Ochiul uman nu poate vedea orice. La fel ca și creierul, are limitele sale. Continuă Alex pe tonul lui cald.

-Crezi ce dorești, eu cred ce doresc. Până nu văd cu ochii mei, nu voi crede în nimic.

-Știi, unii oameni ar putea avea un atac de cord dacă ar vedea vreodată un spirit. Omul se sperie când vede ceva anormal pentru el.

-Nu sunt chiar așa fricos. Cred că m-aș putea descurca vreodată daca aș vedea un spirit.

-Deci tu crezi că după moare nu mai există nimic, nu-i așa?

-Are cel mai mult sens, să fiu sincer. De aceea trebuie sa îți trăiești viața la maxim, ca să poți să mori fericit. Nu e logic?

-Deci tu doar daca vei vedea vreodată un spirit vei crede, nu-i așa?

-Evident.

Luca s-a întins pe iarbă, și a privit într-o parte, spre acoperișurile caselor. Alex, pe de o alta parte, se simțea iar inconfortabil. Se uita în jos îngândurat, mușcându-și buza de jos. Ceva îl apăsa pe inimă. Și-a mișcat capul spre Luca și și-a deschis gura, voind să zică ceva, dar a ezitat.

Luca a încercat să uite tot ce îi spusese fratele său de dimineață. Știa că nu putea face nimic să îl înveselească pentru că asta ar fi însemnat să renunțe la viața lui de acum și să se întoarcă la personalitatea lui de fraier din trecut, ceea ce nu îi convenea lui. Oricum ar fi făcut, unul dintre ei tot ar fi rămas nefericit asa că a decis să fie puțin egoist și să îl ignoră pe Alex. Era sigur că îi va trece supărarea dacă îl lasă să se liniștească câteva zile. A îmbrăcat jacheta și a ieșit afară, fixându-si creasta, deranjat de persoanele din jur. De când și-a schimbat temperamentul și aparența simțea incontinuu că este ochit și judecat de lumea care trecea pe lângă el pe stradă. Și-a aranjat postura si-a activat mersul încrezător, privind numai înainte. Când dintr-o dată a simțit un obiect izbindu-se cu putere direct in coloana lui, facându-l să se dezechilibreze. A privit în spatele lui cu ochi mari. Ce altceva putea fi decât capul lui Narcis. Tocmai fusese ștampilat pe coloană în forma capului roșcat a lui Narcis.

   -Omule! A lătrat Luca.

   -Am strigat după tine de când ai ieșit pe poartă!

   -Asta nu înseamă că trebuie să te înfigi ca boul in mine!

   -Frate, mai spală-ti și tu hainele, a tușit Narcis, jacheta aia mi-a dat deja 3 boli diferite.

   Luca a tăcut din gură și a pornit iar la drum. Nu avea rost să se certe cu un om ca acesta. Oricum evita de obicei cearta. Nu îi plăcea să se bage in probleme, chiar dacă se enerva destul de rapid. Roșcatul s-a uitat confuz către el și a întrebat:

  -Unde te duci?

  -La Imperio.

  -De ce?

  -Cum adică "de ce"?

  -Nu se mai duce nimeni astăzi. După câti bani am dat ieri, crezi că mai are cineva ceva in buzunar?

  -Atunci unde sunt ceilalți?

  -Se duc în sus.

  -Sunt și fetele acelea?

  -Am înțeles că vor veni mai târziu. Apropo, cum ai ajuns acasă ieri?

  -Ce întrebare e asta?

  - Am înțeles că te-au condus Raul și iubitul Anei până după șosea și s-au întors înapoi.

  -Foarte bine, cred.

  -Crezi? În genul "cred că e foarte bine" sau "cred că am mers foarte bine".

  -De ce pui atâtea întrebări? Nu este treaba ta.

  -Pun atâtea întrebări pentru că ieri seară mergeai strâmb. Probabil că nici nu îți mai aduci aminte ce s-a întâmplat.

  -Bine înțeles că îmi aduc aminte ce s-a întâmplat!

  -Atunci să vă tină!

  -...

Fața lui Luca a împietrit apoi și-a întors capul către băiat. Urechile lui s-au ridicat în sus in locul sprâncenelor, strâmbând din nas. Narcis și-a coborât ochii către el. Din anumite motive, era mai înalt decât el, chiar dacă era mai tânăr cu un an jumătate.

  -Arăți ca pisica mea când vomită.

  -Cum adică "Să vă tină"?

  -Ești prăjit.

  -Cum adică "Să vă țină"?! A repetat Luca răgușit.

  -Lori?

  -Cine e Lori?!

  -Prietena ta?

  -Nu am prietenă!

  Abia după si-a amintit de numărul necunoscut care i-a dar mesaj in acea dimineață. In poza de profil părea o fată pe care o văzuse la masă cu ei când au fost la Imperio. Daca se referea la acea fată, atunci chiar era prăjit. Îsi dorea să se bage cu capul in pământ. Nu de rușine ci de dezgust. Nu îl deranja fata in sine, ba chiar era pe genul lui, poate din cauza asta s-a pus cu ea când era beat si inconștient. El era problema in această situație. Știa că într-o relație era nevoie de atenție și iubire, ceea ce el nu avea de oferit nimănui deocamdată. Nu avea chef să stea de fițele unei fete, chiar dacă era pe placul lui. Era mult prea tânăr să îl intereseze așa ceva.

  -Atunci ce e între tine și Lori?

  -Nimic? Nici nu o cunosc.

  -Atunci de ce te-ai mai pus cu ea?

  -Eram inconștient, eram... amețit.

  -Te-a amețit Lori.

Luca a simțit cum i se întoarce stomacul pe dos. Glumele despre relații și fete i se păreau un gunoi. Un următor "ups" i-ar fi activat instinctul de a-i vârî pumnul drept fix in spinarea băiatului, atât de rău încât și-ar fi dorit ca la bătrânețe să vadă forma pumnului său în radiografia coloanei băiatului.

  -Nu ești amuzant, Narcis.

  -Glumesc și eu.

  -Renunță, Narcis.

Băiatul tăcu și își frământă palmele. S-a uitat înspre primăria orașului. Încercând să spioneze camerele dinăuntru, dar fără succes, pentru că erau prea departe să distingă macar culoarea pereților de după geamuri. Totuși, a observat pe cineva apropiindu-se de unul dintre geamuri, trăgând jaluzelele, facându-l să se simtă că el era cel privit.

  -Băiatul primarului...

  -Ce?

Narcis și-a dat seama că nu e un loc potrivit in care sa vorbească despre asta așa că l-a apucat pe Luca de încheietură și l-a tras după el, accelerând. Luca s-a zbatut puțin dar a înțeles că nu a avut de ales decat sa îl urmărească. S-au grăbit să iasă din centrul orașului. întrerupt pe o străduță, in spatele bibliotecii orașului, o străduță normală si mult prea tăcută. Nu era deloc un loc bun in care sa bârfească pentru că ar fi auzit cu ușurință oricine din blocurile care îi înconjurau. Luca știa asta pentru că aici a stat înainte nașa lui înainte să se mute în altă țară. L-a oprit pe prietenul lui înainte să deschidă gura și l-a tras pe următoarea stradă. Nu putea suporta sa fie ascultat de vecinii nașei lui. Avea amintiri neplăcute cu ei când venea în vizită. S-au oprit într-un loc mai sigur și a întrebat:

  -Care băiat?

  -Răzv-

  -De ajuns. L-a ingrerupt Luca. Nu mai vreau sa aud de el.

Numai dacă auzea acel nume îi venea să își smulgă parul din cap. Știa clar de cine vorbea și nu avea puterea să mai audă nicio informație despre acel copil.

  -De ce?

  -E nesimțit din cale-afară.

  -Ma rog...A fost.

  -Încă e.

  -Cum? Nu a mai fost in oras un an, iar eu nu te-am văzut cu el sa interacționezi cu el în ultimul timp.

  -Ce contează? Nu vreau sa mai aud de el.

Narcis și-a ridicat capul si a luat o expresie mândră, încercând să îl tachineze într-un fel pe Luca.

-Păi daca nu îți pasă așa tare atunci nu am de ce sa îți mai explic, nu-i așa?

Spre mirarea băiatului, Luca a tăcut din gură, deloc afectat de spusele lui. Narcis și-a întors privirea și s-a scărpinat in cap. Nu știa de ce Luca se comporta așa când auzea despre Răzvan. Îi trecuse câteva gânduri prin minte. Probabil au fost vechi prieteni, sau acel băiat si-a bătut joc de el înainte. Dar dacă ar fi fost așa, nu cred că l-ar fi deranjat chiar atât de tare. Până la urmă auzise că Victor și Dan făcuseră același lucru înainte, iar Luca nu a rămas supărat pe ei, ba, din contra, acum a intrat în grupul lor. Totuși, curiozitatea îl omora așa că a îndrăznit să întrebe:

-Il cunoști?

Luca instant a fost dezamăgit. Întrebarea aceasta l-a făcut să realizeze că oameni mai neinteligenți ca găinile exista cu adevărat.

-Bineînțeles că îl cunosc, tot orașul îl cunoaște, este fiul primarului.

-Ma refeream la altceva. Ai fost prieten cu el?

-Poveste lungă.

Sprâncenele roșcatului s-au ridicat. Pentru o clipă a simțit un sentiment cald înăuntrul lui. Voia cumva sa îl ajute pe Luca.

-Ești sigur că nu vrei sa vorbim despre asta?

-Nu este absolut nimic de povestit aici. Nu te mai stresa. Hai sa mergem. Spuse Luca pe un ton normal.

Nu părea deloc trist și nici nu părea atât de afectat după ce și-a amintit de trecutul lui, chiar daca Narcis habar n-avea despre ce vorbea. A învățat despre el că era un băiat puternic, care nu-si lăsa emoțiile afară, iar tristețea o ținea numai pentru el ci nu o împărtășea cu alte persoane. A decis să închidă subiectul.

-Cum zici tu.

Au ieșit amândoi de pe străduță și s-au întors pe drumul care ducea spre locul unde se afla grupul lor. Telefonul lui Narcis a inceput să bâzâie in buzunarul lui. L-a luat și a răspuns la telefon. Vocea lui Raul s-a auzit în telefon:

-Unde sunteți?

-Pe drum, aproape de voi.

-Ati ajuns macar pe vale?

-Am trecut acum de centru.

-Abia acum?!?

Când Raul a tipat, telefonul a căzut din mâna lui Narcis, dar din altă cauză. Un băiat se izbi de umărul lui, facându-l să-și scape telefonul pe jos.

-Tipule, ai grija pe unde mergi!A protestat Narcis.

-Scuze, frate. A chicotit celălalt băiat.

Luca nu-l mai văzuse în viața lui pe copilul din fața lui. Era blond, creț, cu ochii căprui. Desi nu părea să fie blond natural pentru că avea rădăcinile închise la culoare. Era aproape la fel de înalt ca Narcis. Un alt copil de lângă el părea să fie prietenul lui. Era mai puțin mai scund decât ceilalți doi, avea părul scurt și brunet. Avea o pereche de ochelari pe care îi ajusta mândru pe nas. Ce idioți. Nu i-a văzut în viața lui. și-a făcut curaj și a întrebat.

-De unde ați mai apărut și voi?

A realizat abia după că nu s-a adresat prea prietenos.

-Suntem de câteva zile aici. A răspuns blondul.

-Dar de unde sunteți? Nu v-am mai văzut prin oraș.

-Pot sa zic același lucru despre tine. Nu te-am mai văzut pe aici

-Luca a fost din totdeauna în orașul acesta. Nu va mai credeți regi pe aici. Plecați înapoi în satul vostru.Cum ați ajuns aici? A spus Narcis, ridicându-si telefonul.

-Va comportați de parcă e orașul vostru.

-Chiar este orașul nostru.Daca vreți să stați aici atunci gura.

Blondul a ridicat o sprânceană și a strâmbat din nas spre Narcis. Narcis și-a ridicat telefonul ca pe o piatră, având intenția să îl arunce spre cei doi, care, din fericire, au tresărit și au fugit râzând.

-Au tulit-o mai repede decât mă așteptam.

-Vino! A șoptit Narcis, apucându-l iar de încheietură.